Prietenii

Se întâmplă că astăzi, în zi de sărbătoare, un capitol special din ”Mama e iubire, de ce-mi vorbiți de cancer?” își dorește să vă spună ceva. El se intitulează Prietenii și face parte din îmbrățișarea numită Despre oamenii care îți compun universul.

Poate că nu întâmplător, dacă ne gândim că în reprezentarea iconografică cea mai cunoscută nouă, sfinții Petru și Pavel se îmbrățișează 🙂

Lectură plăcută!

 

”Prietenii


Ştiam că puţinii oameni pe care îi numeam prieteni chiar asta erau. Mă trezisem, fără să ţin neapărat şi fără să ştiu neapărat cum, că‑i deosebesc de toţi ceilalţi oameni cu care mă înconjurasem. Poate tocmai de‑asta mi‑a fost greu să le spun de mama. Ştiam că ar fi preluat şi ei din suferinţă şi mi‑era ciudă că tocmai lor, oamenilor pe care îi iubeam, urma să le fac rău.

Prietenii mei sunt nişte oameni minunaţi. De‑a lungul anilor am crescut împreună, ne‑am sprijinit reciproc, am râs, am învăţat, ne‑am distrat, ne‑am tras de urechi aşa cum numai prietenii au curajul s‑o facă, ne‑am vegheat unii altora existenţa, ba de‑aproape, ba de la distanţă, şi ne‑am fost alături în toate, aşa cum am putut şi am ştiut noi mai bine. Am fost în vacanţe, concedii, la concerte, la chefuri, la teatru, la film, în parc, peste tot… unde ne‑a dus capul. Cu fetele despicam firul în patru la fiecare nouă dragoste sau o aceeaşi veche melancolie bună‑de‑păstrat. Cu băieţii mai puţin, mai mult ne tachinam, dar ce să‑i faci, aşa sunt băieţii. Am locuit împreună, ne‑am împrumutat bani, haine, am gătit şi ne‑am gătit împreună, ne‑am suportat chichiţele, am râs cu gura până la urechi, (chiar şi când) am glumit unii pe seama altora, ne‑am încurajat la prostii, dacă prostii aveam chef să facem. Ne‑am mai şi ciondănit. Rar, dar da, ne‑am şi certat şi, normal, ne‑am împăcat. Împreună am învăţat toate lecţiile Marii Doamne şi tot împreună i‑am trecut şi examenele pe care ni le‑a pregătit. Ba cu brio din prima, ba în restanţe, ba toţi deodată, ba unii mai devreme şi alţii mai târziu, dar le‑am trecut întotdeauna împreună.

Prietenii mei sunt nişte oameni obişnuiţi. Despre ei nu scrie la gazetă, nu se fac emisiuni TV. Prietenii mei nu au mii de fani pe reţelele de socializare – dintre ei, unii nici nu au cont pe aşa ceva. Nu apar pe postere prin oraş la capitolul „Mari oameni“, nu sunt invitaţi ca speakeri la conferinţe, nu scrie nimeni articole pe blog despre proiectele lor minunate, despre umorul, bunătatea sau frumuseţea lor. Deşi prietenii mei ar merita toate acestea, ar merita să le fie cunoscută măreţia. Modesta, tăcuta şi cumintea lor măreţie, din care scot câte un dar de făcut celor din jurul lor, din sufletul lor minunat, în fiecare zi.
Luminiţa este Inocenţa în armură medievală sau, folosind o comparaţie în ton cu nebunia asta a master chefilor, e un souffle de ciocolată. Dacă eşti conservator şi vrei să‑ţi protejezi dinţii de porţelan pe care tocmai ţi i‑ai pus să‑i orbeşti pe toţi din jur cu zâmbetul tău strălucitor, n‑o să te bucuri niciodată de surprinzătoarea dulce savoare a esenţei ei. Hăinuţa ei, armura ei, e dată de o profunzime a gândirii care pare să vină în linie directă exact din Inteligenţa Divină, mai ales că se spune că Dumnezeu are un simţ al umorului excepţional, capitol la care ea ar putea da lecţii chiar şi celor mai cunoscuţi în domeniu. Luminiţa ar putea crea un echivalent al MBA‑ului, un Master of Humor Administration, cu lecţii extinse şi exemple practice, dovezi de măiestrie în săli care ar deveni orbitoare de la albul porţelanat al zâmbetelor corporatiştilor, mari amatori, se ştie, de Mastere.

Nu degeaba a primit şi îşi îngrijeşte Luminiţa această armură. Fiindcă inocenţa ei nu ar fi putut supravieţui altfel. Candoarea ei, dragostea ei necondiţionată te învăluie şi îţi topeşte orice stare de singurătate sau uitare‑de‑sens pe care ai putea‑o simţi. Luminiţa crede cu tot sufletul ei în lumina din tine, în lumina din cei din jur. Luminiţa e inocentă, caldă şi dulce ca miezul de ciocolată cu care te mânjeşti la gură, pe bărbie şi eventual şi bluză, fiindcă e atât de bun încât uiţi cum se cade să îl mănânci şi, fiindcă, de fapt, aşa se mănâncă el. Cu poftă, nu cum se cuvine.
Mic este ca o ploaie de vară. Are o abilitate extraordinară de a‑ţi oferi noi perspective şi nu numai asta, dar le caută ea pentru tine, aşa cum le‑ar căuta pentru ea. Nu‑ţi ţine prelegeri; o face brusc şi te luminează imediat. Nu se învârte în jurul cozii şi îţi spune clar ce vede ea în situaţie, în tine etc. Gândirea ei logică – exemplară din punctul ăsta de vedere – te reaşează înapoi într‑un Univers ordonat şi cu sens, ori de câte ori simţi că nu mai înţelegi nimic din ce ţi se întâmplă. E felul ei de a‑ţi arăta dragostea pentru tine. Pe scurt, când o iei pe arătură,  Mic vine şi te repune la loc pe un drum bătătorit, eventual prevăzut cu indicatoare cu tot. Te lasă întotdeauna să o iei încotro vrei, dar ea se asigură că ai toate informaţiile necesare ca să iei o decizie în cunoştinţă de cauză.

Mic este profesoară. Predă filosofia, logica şi alte ştiinţe umaniste şi are rezultate excepţionale cu copiii ei, pe care îi laudă ori de câte ori obţin câte un premiu şi pentru care se supără când sunt nedreptăţiţi. Pe Mic o sun să o întreb ce face şi îmi spune cât de bucuroasă şi mândră e de eleva ei care tocmai a luat nota 9.85 la olimpiadă.  Mic este profa care vorbeşte despre cât de inteligenţi sunt (unii dintre) copiii ei şi nu despre cât este ea de bună ca pedagog. În special – cum altfel? ‑ la logică.

Mic nu predă într‑un liceu de fiţe sau cu renume, Mic nu are pile, nu dă bani, nu face „servicii pentru onoruri“ şi nici nu acceptă. Nici măcar flori nu primeşte, pentru că nu‑i plac. Astea moarte adică, din buchetele de flori.  Mic are un salariu de profesor de liceu şi atât. Nu face meditaţii pentru că nu i se pare corect să ia copiilor şi părinţilor bani şi face tot posibilul ca elevii ei să înveţe totul în sistem, aşa limitat cum este el. Olimpicii ei sunt copii cu care ea face pregătire în timpul liber, fără nici un ban. În partea cealaltă, când lasă corijenţi o face nu, aşa cum repede s‑au obişnuit părinţii, ca să primească bijuterii din aur sau bani (cum nu e din Bucureşti, pe ea nu am auzit‑o de oferte mai generoase ca excursii sau maşini), ci pentru că acei elevi nu merită să meargă mai departe. Şi, cu ea, nici n‑o fac altfel decât învăţând. Spun nu aşa repede cum s‑au obişnuit părinţii fiindcă nu de puţine ori am văzut‑o mâhnită, mărturisindu‑mi că, uneori, uitându‑se la părinte, îşi explică multe aspecte negative legate de copil. Numai de‑ar fi şi părinţii elevii prietenei mele! Fiindcă Mic este Dascălul prin excelenţă, chiar şi pentru noi, ăştia mari.

Narcisa este Umanitatea Zglobie. Te uiţi în ochii ei căprui şi pur şi simplu vezi că eşti iubit. Şi, de fiecare dată când auzi un clinchet de clopoţel, tresari şi o cauţi din priviri. Fiindcă exact aşa râde ea. Şi deşi ştii – nici n‑ai cum altfel, căci aura ei străluceşte a bucurie ca un rând de hăinuţe noi de Paşte – din când în când, tot te uimeşte cu capacitatea ei fantastică de a înţelege oamenii şi de a‑i accepta aşa cum sunt.

Narcisa s‑a născut cu darul de a simţi cât de mult au oamenii nevoie de cineva care să le fie alături şi e acolo pentru ei. Ea apare lângă tine tam‑nesam aşa şi te tot întreabă chestii. Tu nu vrei să spui. Ori c‑ai decis să nu spui nimănui, ori că ţi‑e ruşine să spui cuiva. Şi ea simte. Şi nu te lasă în pace, să vii tu la ea, când o fi. Narcisa este exact opusul marilor cărţi de specialitate care susţin ca n‑ai ce‑i face cu treaba altora, dacă cineva vrea să vină să‑ţi ceară ajutorul, bine, dacă nu, tot bine şi să‑l laşi în pace.

Psiholog la bază, Narcisa nu e o teorie, nu e o metodă terapeutică şi nici statistică nu e. Ea e prea umană. De altfel, nici nu profesează, adică nu face asta pentru bani. Are ea motivele ei umane – cum ar fi revolta împotriva integrării într‑o „castă“ şi plata lunară a unei contribuţii ca să ţi se recunoască dreptul de practică. Aşa că îşi foloseşte harul şi îl oferă celor din jur fără să‑i taxeze la oră şi de lucrat lucrează în mass media. Deocamdată. Fiindcă eu o văd în viitor lucrând cu copiii. Aşa cum îi stă ei cel mai bine. Acolo unde se simte ea Acasă, în mijlocul celor mai umane şi mai zglobii fiinţe de pe faţa pământului.

Oana e o poveste de Crăciun, parfumată a copilărie, care păstrează ceva şi din farmecul ritualurilor din vremuri de demult, pe când omul era doar una din multele creaturi mitice care convieţuiau împreună, în pace, pe tărâmul lui Orice‑e‑posibil. Poartă cu ea tăcut, atotştiutor şi obişnuit cu propria‑i eternitate, un univers magic în care te trezeşti că, dintr‑odată, eşti exact cine ai dorit întotdeauna să fii. Şi nu înţelegi de ce nu eşti aşa şi în realitate! Nu înţelegi de ce, în prezenţa Oanei, poţi în câteva minute ceea ce ţie nu îţi reuşeşte decât în ani întregi.

Eu o bănuiesc că îmi presară praf magic în cafea când nu mă uit. Fiindcă nu‑mi spune. De fiecare dată când o întreb, într‑un fel sau altul, zâmbeşte cu zâmbetul ei de zână şugubeaţă şi dă vina pe un mare secret. „Deci e ceva la mijloc? Oh, da, bineînţeles!“ răspunde de fiecare dată şi mă încurajează să am încredere. Nu trebuie să ştiu în ce, în cine, cum şi când, ba chiar îmi dă de înţeles că zânele şi spiriduşii, Tinker Bell şi celelalte minunăţii cu care ea e prietenă de mai multe vieţi încoace, s‑ar speria şi ar fugi dacă le‑aş fura, chiar şi pentru o clipă, existenţa ca să le‑o pun sub lupa mea de cercetător. Şi eu o cred. Pur şi simplu pentru că nu am cum altfel. Şi pentru că funcţionează de fiecare dată.

Oricâte probleme ar avea, trăistuţa ei cu praf magic nu se goleşte niciodată. Probabil pentru că fiecare bătaie a inimii ei fermecate – atunci când face puf puf şi nu bum bum, cum ai crede – eliberează mii şi mii de particule magice cărora nu doar că le plac miracolele, dar le place foarte tare să şi danseze când le înfăptuiesc. Ele sunt particulele elementare ale Oanei, fata care face orice miracol să pară firesc.
Silviu este întruchiparea sensibilităţii calde a înţeleptului. Ai spune că e Intelectul Pur, în faţa căruia ai sens sau exişti doar în măsura în care te străduieşti să îţi dezvolţi abilităţile cognitive şi în măsura în care, înainte de a te prezenta în faţa lui, ţi‑ai trecut singur discursul prin furcile caudine ale logicii intelectului. Este enervant cum le ştie el pe toate. De fapt, este uimitor – şi de‑aici uneori de‑a dreptul enervant – cum, pentru el, furcile caudine par să nu existe sau, în cel mai bun caz, par să‑i fie prietene, să‑l placă, să‑l părtinească. Fiindcă Silviu ajunge cu uşurinţă la concluzii sau soluţii care, pe noi pământenii, ne chinuie nopţi întregi. Raţionamentele lui nu iau forma unui spectacol care să‑l pună pe el în valoare, ci sunt mai degrabă invitaţii de participare la o lecţie deschisă reuşită, la finalul căreia ai senzaţia că, da, ai descoperit singur soluţia fiindcă, evident, erai capabil s‑o faci.

Mi‑a luat ceva timp ca să înţeleg că ceea ce‑l mână pe el, intelectualul pur‑sânge, nu e cunoaşterea în sine. Îl bănuiesc că are o capacitate şi o nevoie fantastică de a iubi. Îl bănuiesc că iubeşte oamenii, iubeşte viaţa din ei, le iubeşte zâmbetele şi ar face orice să le păstreze sau să le recontruiască acel ceva care trezeşte dragostea şi în ceilalţi. E ca şi cum te‑ar ajuta să îţi rezolvi problemele şi să îţi clarifici gândurile ca să‑ţi dea pace şi să ai cât mai mult timp şi spaţiu în tine pentru tine, adică pentru iubire. Silviu este, în felul lui particular, un trubadur al secolului XXI, al cărui scop nu este cunoaşterea în sine, ci potolirea nevoii de cunoaştere, pentru ca odată liniştea aşternută în tine, să începi să îţi asculţi sufletul. Silviu este, aşadar, un mare şmecher! (Şi de asta nu îl bănuiesc, sunt sigură!)
Şi tu ai prieteni minunaţi. Narcisa, Oana, Luminiţa, Mic, Silviu sunt şi în universul tău, sub numele şi înfăţişările pe care le‑ai chemat la tine. Prietenii tăi, aceşti oameni obişnuiţi, cu poveştile lor unice şi extraordinare, îţi vor fi aproape.

Dragostea lor pentru lumina din tine, pentru speranţa ta, pentru zâmbetul tău minunat, dragostea lor pentru fireasca, dar miraculoasa ta existenţă va veghea asupra ta ca un înger. Ori de câte ori vei avea nevoie, ei îţi vor recrea Universul bun al sufletului tău, universul în care tu rămâi tu şi în care, în ciuda stărilor care te strâng şi te restrâng, sfârşitul‑de‑lume nu vine niciodată. Ei te vor asculta, vor vorbi cu tine, îţi vor aminti cum e să zâmbeşti, să râzi, vor plânge cu tine şi se vor ruga cu tine. Prietenii tăi sunt oamenii – din toată lumea asta mare – care‑şi vor înălţa sufletele laolaltă cu al tău, în acea rugă de sănătate şi viaţă pentru mama ta, pe care o închini în fiecare zi. Nu contează dacă, în ce sau în cine crede fiecare. Toate şoaptele inimii ajung în acelaşi loc. Şi eu cred că, pentru Cel‑care‑le‑primeşte, contează.

Aşadar, cheamă‑ţi prietenii în ajutor. Luptă cu sentimentul că prin aşa ceva poţi trece doar singură, că nimănui nu‑i pasă, că nimeni nu te înţelege, că nimeni nu poate simţi ceea ce simţi tu. Poate că e tocmai invers! Poate că, acum, tu nu mai poţi fi acolo pentru nimeni, poate că tu nu mai înţelegi nimic, poate că tu nu mai simţi nimic. Lasă‑i pe ei, lasă‑ţi prietenii să simtă pentru tine ceea ce tu nu mai poţi simţi acum. Ai încredere în ei. Ai încredere în tine că i‑ai chemat la tine, că ai răspuns chemării lor, că i‑ai ales şi te‑au ales. Lasă‑i să fie minunaţi şi acum. Pentru că, dintre toţi cei din jurul tău, ei pot.

Primeşte îmbrăţişarea lor şi îţi promit un lucru: orice ai făcut cu viaţa ta de până acum, oricâte realizări ai marcat, oricâte visuri ţi‑ai împlinit, legat de carieră, călătorii sau cine‑ştie‑ce?, acum va fi pentru prima oară când vei realiza cât de bogată eşti, de fapt, şi cât de iubită! Ceva‑ul ăla după care ai alergat în fel şi chip, pe care ai crezut că îl găseşti într‑o promovare, într‑o excursie la Paris sau maşinuţa verde prăzuliu pe care o vânai prin oraş cu poftă, ceva‑ul ăla va exista dintr‑odată în tine, ca un dar, ca un har cu care te‑au înzestrat cei care te iubesc.

O ai pe mama ta. Ai familia şi prietenii lângă tine. Ai, astfel, toată puterea pe care universul o poate dărui omului. Luptă, deci! Luptă pentru mama ta! Să nu‑ţi fie frică! În bătălia asta te sprijină un întreg univers de iubire!”

Copyright © 2014 Rosana Nedelciu
Toate drepturile rezervate autorului.