Frumusețea din noi

”Trăim cu ochii‑n televizor sau în monitor în epoca glorificării trupului perfect, rupt de contextul mai larg şi grăitor al personalităţii, al inteligenţei şi însuşirilor sufleteşti. Suntem fermecaţi de frumuseţea recunoscută şi admirată prin mass media şi, cu cât privim mai mult către ea, cu atât mai mult ne îndepărtăm de frumuseţea noastră. Ne privim în oglindă şi găsim tot timpul imperfecţiuni. Mai mici sau mai mari, una sau mai multe, nu contează. Cert e că de fiecare dată găsim ceva la care strâmbăm din nas, ceva care, culmea, ne face nefericiţi. Și privim în continuare la televizor la glorificarea trupurilor întreţinute prin saloane sau cabinete estetice, la admiraţia şi atenţia pe care le primesc şi la fericirea pe care par să o aducă deţinătorilor lor.

Aşa am crescut de mici. Dacă nu careva dintre rude, atunci cu siguranţă unul dintre colegi (băiat sau fată) a fost primul care, cu răutate sau dimpotrivă, din „bunătate“, să nu cumva să avem o părere greşită despre noi, ne‑a arătat cum anume nu suntem frumoase. Şi, cu inocenţă, am pus răutatea lor pe seama însuşirii noastre imperfecte. Şi‑am crescut aşa, crezând că toate deşeurile sufleteşti ale celor din jur, nesatisfăcuţi de cum arătăm, sunt rezultatul direct al aspectului nostru. Altfel spus, că le merităm fiindcă noi le cauzăm. Am crescut crezând că, dacă am fi fost perfecte, atunci ei ne‑ar fi oglindit perfecţiunea prin cuvinte frumoase. Şi‑aşa am început să adunăm toate dovezile împotriva dreptului nostru la fericire, toate răutăţile pe care eram sigure că noi le‑am generat prin simplul fapt că eram cine şi cum eram, prin simplul fapt că eram noi înşine. Le‑am adunat şi contabilizat în speranţa că într‑o bună zi vom putea să le schimbăm. Şi‑atunci, în sfârşit, cei din jurul nostru s‑ar schimba şi ei şi am fi, şi unii şi alţii, fericiţi.

Povestea asta a fascinaţiei exacerbate pentru corpul perfect nu că pare să nu se mai termine odată, dar revine insistent, sub noi şi noi chipuri, exact ca o boală, ca o recidivă pentru care au suferit şi mamele noastre, prin care trecem noi şi, după cum merg lucrurile, cu care se vor lupta şi fiicele noastre.

Şi sub tot vălul ăsta al estetismului paroxistic şi inuman trăieşte, în chipul şi în felul ei, frumuseţea din noi.”


pasaj extras din cartea Mama e iubire, de ce-mi vorbiți de cancer?