Dumnezeu

”Uneori mă revolt şi îl cert. Fiindcă El ar putea schimba totul într‑o clipă, numai să vrea. Alteori mă întreb dacă nu cumva a obosit, dacă nu cumva nu mai poate să ducă singur totul în spate. Dacă nu cumva a încetat şi El să mai creadă în sine, văzând câtă necredinţă avem noi, văzând că‑l învinovăţim de toate, că îi cerem să fie aşa cum vrem noi să fie, fără să ne pese cum este El de fapt. Şi mă mai întreb dacă pentru El are cine să plângă, dacă pentru El se roagă cineva, dacă pe El îl înţelege cineva, dacă îl acceptă cineva exact aşa cum este.

Fiindcă noi n‑o facem, aşa‑i? Am auzit că e perfect şi în fiecare clipă îi cerem să fie aşa, fiecare dintre noi imaginându‑şi perfecţiunea în felul său şi fiecare ţinând cu dinţii de varianta sa, cerându‑i să fie exact acea variantă. Şi toţi, absolut toţi, îi cerem să fie acolo pentru noi. Să ne ajute când, de fapt, răutatea cu care îi răspundem atunci când n‑o face imediat pare să arate altceva. Fiindcă îl tratăm ca şi cum ne‑am aştepta să fie la dispoziţia noastră tot timpul, să acţioneze după voia noastră, la orice oră din zi şi din noapte. Fiindcă, uneori, pare că îl tratăm pe Dumnezeu ca pe un sclav. În lumea noastră marcată chiar şi de drepturile animalelor, Dumnezeu pare să fi rămas singurul sclav. Al tuturor.

În schimb, noi pe El îl ajutăm prea puţin. Rar ne dă prin cap să fim acolo pentru semenii noştri, uşurându‑i Lui povara. Rar îi împrumutăm obiceiurile, acele obiceiuri pe care aprig le aşteptăm din partea Lui. Suntem aşa de obsedaţi de noi înşine, de ceea ce avem şi nu avem noi, de ceea ce reuşim şi nu reuşim, de ce să facem să ne fie nouă mai bine! Tragem atât de tare să fim admiraţi, recunoscuţi, invidiaţi, să avem bani, să avem case, să avem succes, să fim iubiţi numai de oameni cu stea în frunte, să să să. De bunăvoie, orbiţi de falsa strălucire a lumii în care iubirea e doar momeală, ne înscriem în mersul ei care odată ne făcea să plângem, deznădăjduiţi de răceala, răutatea şi urâţenia ei. Devenim zidurile plângerii pentru toţi copiii care acum deschid pentru prima dată ochii într‑o lume neoglindită de părinţii lor. Devenim motivul înstrăinării altor suflete de frumuseţea unei lumi cu Dumnezeu în ea.

Dumnezeu, Dumnezeul pe care îl acuzăm că ne‑a părăsit.

Dumnezeu, Dumnezeul în numele căruia ne certăm şi purtăm războaie.

Dumnezeu, Dumnezeul ale cărui reprezentări le batjocorim şi asta ne face să ne simţim atât de bine! Chiar râdem cu poftă.

Dumnezeu, Dumnezeul pe care îl hulim atunci când îl găsim în semenii noştri altfel decât ni‑l imaginăm noi.

Dumnezeu, Dumnezeul a cărui prezenţă în sufletele oamenilor o punem pe seama prostiei şi ignoranţei.

Dumnezeu, Dumnezeul pe care ne căznim să‑l scoatem din cei care‑i spun numele.

Dumnezeu, Dumnezeul căruia îi punem în spinare toată urâţenia noastră.

Dumnezeu, Dumnezeul responsabil de nefericirile noastre şi nu de reuşite; pentru ele ne încununăm singuri cu lauri, pe ele le înfăptuim întotdeauna singuri, fără ajutorul Lui.

Dumnezeu, Dumnezeul pe care îl tratăm cu superioritate, dar de la care ne aşteptăm să ne trateze cu supunere. Şi nu părem să realizăm sau să ne pese că îl tratăm cu aceeaşi atitudine care ne revoltă când avem noi înşine parte de ea.”

Fragment din A Zecea Îmbrățișare: Sufletul vorbește (subcapitolul Dumnezeu)

Copyright © 2014 Rosana Nedelciu
Toate drepturile rezervate autorului.