Citește un fragment

fragment din

“A patra îmbrăţişare:
Cine ştie secretul vindecării?

Medicina alopată

”Medicul este cel către care ne îndreptăm pentru un răspuns. Medicul este cel despre care am învăţat că ne face bine. De mici, suntem educaţi să mergem la medic pentru că el rezolvă ceea ce noi, singuri, nu putem. Totuşi, îl evităm, o dată fiindcă îl asociem cu boala, boala pe care n‑o avem, pe care nu avem cum s‑o avem noi, şi apoi fiindcă, de regulă, ne trage de urechi cu privire la stilul nostru de viaţă dezordonat. Şi nu vrem asta fiindcă nu ne place să recunoaştem că am greşit şi oricum, noi nu vrem să schimbăm nimic, fiindcă aşa ne‑am obişnuit. Nu în ultimul rând, deşi îl respectăm, îl mai evităm şi fiindcă uneori ne face bine făcându‑ne puţin rău, provocându‑ne disconfort sau durere. Şi ajungem la el când deja suntem în acel punct în care ne doare prea tare ca să mai ţinem cont, atunci când devenim dispuşi să suportăm orice disconfort controlat numai pentru a scăpa de durere. Aşa acceptăm o injecţie, un medicament care ne supără stomacul sau o extracţie.

Aşadar, ajungem la el mai mult de nevoie decât de voie. Suntem dispuşi să fim ascultători, să suferim puţin dacă e nevoie, orice, numai să revenim la starea noastră normală, la starea pe care noi o numim ca fiind sănătoasă. Şi, slavă Domnului, de regulă aşa se şi întâmplă! Bineînţeles, atunci ne promitem că nu vom mai fi atât de delăsători ca să ajungem la el aşa târziu, ba chiar că vom avea grijă de noi înşine atât de bine încât nu vom mai avea nevoie de el.

Ce ne linişteşte la el e că nu prea se teme. A văzut atâtea, ştie atâtea, a tratat cu succes sau a făcut bine atât de mulţi oameni aflaţi în aceeaşi situaţie ca noi, încât, uneori, muştruluiala lui are totuşi ceva jucăuş în ea, sau cel puţin e însoţită de un sentiment de siguranţă pentru noi. Dacă urmăm nişte paşi ştiuţi numai de el, gata, ne vindecăm! Poate de‑asta şi acceptăm medici urâcioşi, medici care nu au abilităţi de comunicare sau cărora le lipseşte tactul. Pentru că, în prezenţa durerii, ajunge să conteze mai puţin personalitatea şi comportamentul lor. Important e să ne găsească metoda de tratament potrivită pentru noi, să găsească „cheia“ în care organismul nostru să se reaşeze pe portativul aducător de alinare şi sănătate.

Totuşi, acum, nici el, atotştiutorul şi vindecătorul, nu ştie. Medicul, obişnuit să îşi explice, să anticipeze şi să ofere soluţii, acum nu ştie şi, în plus, pare că se teme, îndoindu‑se de posibilitatea vindecării. Teama lui e cea care ne provoacă groaza. Dacă el nu ştie, dacă el nu poate, atunci cine?

Vei trece cu mama ta prin acest punct al şocului iniţial. În secolul lui orice‑e‑posibil, al invenţiilor ingenioase, al informaţiei şi al descoperirilor revoluţionare, în secolul clonării, în secolul călătoriilor în spaţiu şi al planificării colonizării altor planete, un singur cuvânt opreşte totul în loc şi seacă sensul din tot: cancer. Pentru că e însoţit de expresia părerii de rău de pe faţa medicului; pentru că e însoţit de o ridicare de umeri şi nu de o glumă; pentru că în locul unui vaccin vindecător sau al unei intervenţii salvatoare, cel căruia societatea i‑a încredinţat darul şi dreptul vindecării îi va propune mamei tale un protocol  care nu e însoţit de garanţia unui rezultat pozitiv.  Un protocol medical care, în ideea unei posibile vindecări, îţi va supune mama la nişte chinuri groaznice, prin radioterapie şi chimioterapie.

Pe lângă un psihic zdruncinat, încercat şi firav ca puful de păpădie, mama ta va căpăta şi un organism intoxicat, greoi şi care va ţipa din răsputeri aşa cum ştie el cel mai bine, prin dureri, prin tot felul de dureri. Un protocol barbar care funcţionează pe principiul Învingătorul ia tot.

Fiindcă e un procedeu barbar. Este exact opusul a ceea ce ai crede că este un tratament bun pentru un om a cărui imunitate a scăzut până în punctul în care nu a mai putut neutraliza şi elimina acel ceva care‑i face rău. Fiindcă, dacă ar fi putut, n‑ar mai fi ajuns aici. Dacă soldăţeii din corpul mamei tale ar fi fost voinici şi tari pe poziţie, nu ar fi permis zmeului ăsta numit cancer să se formeze şi să crească.

§ Interludiu. O poveste

Cine sunt soldăţeii? Sunt celulele sănătoase care protejează cetatea (organismul mamei) în care trăiesc şi mulţi alţi locuitori: cârmuitori, constructori, bucătărese, cizmari, scriitori, fermieri etc. Zmeii sunt formaţiunile de celule bolnave despre care nu se ştie dacă au venit din afară, ca nişte cotropitori, ori s‑au transformat aşa dintre cizmari, bucătărese sau chiar soldăţei, supăraţi din cine ştie ce motiv. Cert e că ei nu participă la funcţionarea armonioasă a cetăţii ci, dimpotrivă, o împiedică. Aruncă flăcări pe nas şi pe gură şi pârjolesc cetatea şi locuitorii ei de drept.  Ei ies din tiparul funcţionării normale, sunt imprevizibili şi haotici, de‑aici neputinţa ştiinţei de a anticipa direcţia sau ritmul lor de înmulţire sau creştere. Neputinţa deocamdată, fiindcă mie îmi sunt foarte dragi cercetătorii şi sunt sigură că îi vor da ei de cap.

Medicina alopată sau, simplu, medicina, vine şi spune că foc doar cu foc se distruge, aşa că a construit nişte maşinării de război care vin să scuipe lavă acolo unde cetatea e deja pârjolită şi unde zmeii şi‑au făcut cuib. Tot ea a mai fabricat şi nişte războinici totali, capabili – în teorie – să răpună orice duşman, deci  şi zmeii, dar care nu au abilitatea de a distinge între ei şi restul personajelor, deci atacă pe toată lumea: zmei, soldăţei, cârmuitori, cizmari, bucătărese şi restul locuitorilor pe care îi întâlnesc în asaltul lor. Pe ce se bazează? Balaurii nu sunt la ei acasă şi trebuie să se lupte pe teren străin cu trei armate: cea a maşinăriilor de război, cea a războinicilor totali şi cea compusă din soldăţei. Aflaţi sub asediu în fiecare moment din două părţi, soldăţei + maşinării (radioterapie) sau soldăţei + războinici totali (chimioterapie), zmeii ar fi primii care ar ceda. Conform legilor nescrise ale oricărui război, pentru dispariţia lor merită sacrificiul unei mari părţi din locuitorii cetăţii, locuitori care, odată scăpaţi de pericol, se vor reorganiza încet‑încet, îşi vor relua obiceiurile şi vor da iar viaţă cetăţii, reconstruind‑o acolo unde este nevoie. Cheia? Să rămână îndeajuns de mulţi locuitori – şi din fiecare categorie – ca să se poată înmulţi la loc şi să refacă cetatea şi funcţionarea ei armonioasă.

Terapiile alternative sau naturiste susţin exact contrariul: focul dinafară nu va face decât să sporească puterea zmeilor, fiindcă ei cu asta se hrănesc, cu foc. Trebuie, deci, evitat. În schimb, locuitorii ar trebui să primească ajutor sub formă de provizii şi armuri mai bune ca să întărească rezistenţa şi puterea de luptă a soldăţeilor. Ar trebui să cheme în ajutor vraci care să tămăduiască rănile soldăţeilor şi ale locuitorilor afectaţi şi să le ofere tuturor poţiuni magice care să îi facă imuni la pârjolire, să le fabrice materiale de construcţie rezistente la foc cu care să îşi consolideze cetatea. Cheia? Soldăţeii să devină îndeajuns de puternici încât să răpună zmeii. Dar cât de puternici sunt zmeii? Şi dacă se hrănesc şi ei cu acelaşi gen de provizii? De unde ştim noi că se hrănesc doar cu foc? Poate le plac şi merele. Şi dacă dau şi ei de poţiunile magice? Atunci ce se întâmplă?

Din câte cunosc eu, există şi o a treia cale, destăinuită de ghizii spirituali. Calea care spune că, la începuturi, zmeii nu erau altceva decât unii dintre bravii soldaţi ai cetăţii. Slujitori vajnici şi credincioşi, ei ar fi apărat cetatea de relele venite deopotrivă dinăuntru şi din afară şi, în timp, ar fi atras atenţia cârmuitorilor asupra unor nelegiuiri. Însă cârmuitorii, prinşi în mrejele egoului lor, ar fi negat totul şi, de teamă ca restul cetăţii să nu le afle căile greşite, i‑ar fi acuzat de trădare şi le‑ar fi poruncit să‑şi părăsească posturile, aruncându‑i în dizgraţie. Nedreptăţiţi, îndureraţi şi lipsiţi de sensul existenţei lor în cetate, în timp, bravii apărători s‑ar fi transformat în zmei. Lipsiţi de atenţie, acceptare şi dragoste, lipsiţi de recunoştinţă şi speranţă, au plănuit să se răzbune pe cei odinioară dragi. Au revenit să‑şi recapete locul în cetate, dar de această dată ameninţători, ca nu cumva altfel să nu fie luaţi în seamă, ca nu cumva să nu fie din nou neascultaţi. Motiv pentru care Sfinţii Părinţi sau liderii spirituali ne îndeamnă să căutăm în noi, să cercetăm şi să aflăm unde nu ne‑am ascultat sau pe care dintre glasurile sufletului le‑am redus la tăcere, să vedem unde ne‑am izgonit pe noi din noi înşine. Iar de‑acolo, să reluăm dialogul, să repoftim la masa tainică a împărtăşaniei lăuntrice pe zmeul din noi înşine şi să îndreptăm nedreptatea, oferindu‑i ascultarea, dragostea si recunoştinţa după care tânjeşte el şi care îl îndeamnă să se transforme la loc de bunăvoie, să redevină vajnicul slujitor al sufletului nostru curăţit.

Din păcate, fiecare povestitor ţine mult prea tare la felul în care vede el firul de mărgăritar.

Din păcate, adepţii fiecărei metode de tratament vor cere exclusivitate sau vor denigra rolul celorlalte abordări, totul în schimbul unei posibile vindecări. Mi‑a fost greu să înţeleg de ce, de ce această inflexibilitate din mai toate părţile şi cum e posibil ca cineva să nu poată promite nimic, fiindcă realitatea nu l‑ar proba, dar să ceară în schimb credinţă oarbă în metoda sa, în paralel cu respingerea tuturor celorlalte. Mi‑a fost cu atât mai greu cu cât nu vorbim despre oameni care au tot felul de alte slujbe şi care au şi ei nişte convingeri. Nu e vorba despre adepţii teoriei evoluţioniste care să se certe pe forumuri cu creştinii ortodocşi, ci de oameni a căror menire pe lumea asta îi aduce frecvent faţă în faţă cu realitatea din spatele convingerilor. O realitate mai plină de viaţă şi de moarte decât a noastră şi în care, vrând nevrând, se întâlnesc, uneori în aceeaşi zi, alteori în aceeaşi încăpere, cu Charles Darwin şi Arsenie Boca, aşa cum a rămas fiecare prezent în realitatea urmaşilor săi.

Teamă. Cred că o fac din teamă, pur şi simplu fiindcă nici una dintre căi nu le cunoaşte pe celelalte aşa de bine precum se cunoaşte pe sine. De teamă ca nu cumva interferenţa celorlalte să‑i strice ordinea, aşa şubredă cum e, zădărnicind astfel puţinul de speranţă pe care îl oferă.”

 

Copyright © 2014 Rosana Nedelciu
Toate drepturile rezervate autorului.