A douăsprezecea îmbrățișare


Am terminat de scris cartea cu câteva zile înainte de sărbătoarea Paștelui din 2014. După ce am așternut pe hârtie ultimele cuvinte din ultima îmbrățișare, intitulată În loc de încheiere, am realizat că momentul nu avea  nici o legătură cu vreo coincidență.

O sărbătoare cu o grea semnificație, mai ales prin comparație cu sora ei de sfârșit de decembrie, Paștele nu se regăsește mai niciodată pe primul loc în inimile oamenilor. Clopoțeii, zurgălăii, colindele și inocența Crăciunului, ușurătatea și seninătatea lui, întoarcerea spre locul în care nimic-nu-e-rău și totul e doar o promisiune fără poveri, fără lecții dureroase și fără ruperi, se înalță întotdeauna deasupra Paștelui. Crăciunul, uşor ca un fulg.

Avem nevoie de o viață întreagă să ne aşezăm în noi înșine. Uneori, la mijlocul vieții, realizăm că descoperirile pe care le-am tot făcut despre noi și despre care am tot zis că ”gata, asta e! de-acum știu!”, erau doar mici pași. Că zborul nostru inocent și siguranța candidă cu care ne descriam ca fiind într-un fel sau altul, cu cât erau mai ușoare, mai înalte, cu atât mai departe de noi, de fapt.

Pentru că așezarea doare. Centrarea e mai întâi apăsătoare ca o povară. Nu are nimic de-a face cu ușurătatea unui fulg. Ești greu, simți că atârni în tine și cobori, cobori din minte, cu proiecții și imagini, îți străpungi inima, cu sentimente și speranțe și te lași cu toate în jos, până ajungi în vintre. Nu degeaba se spune că abdomenul este locul în care sălășluiește sufletul. Nu degeaba în pântece se naște viața.

Oamenii centrați nu sunt ușori ca un fulg. Oamenii centrați se simt ușori ca un fulg. Dar sunt grei. Altfel spus, au substanță, au putere, pentru că se au pe ei înșiși. Oamenii centrați sunt ”oameni cu greutate”.

O sărbătoare grea. Greu de acceptat de ego: ”Cum să se sacrifice cineva pentru altcineva? Ce e prostia asta? Să nu care cumva să îmi cereți careva să mă sacrific și eu pentru cineva, da? Să ne fie clar!”Greu de înțeles de rațiune: ”Cum adică să învie? Înseamnă că nu a fost mort! Hai, frate, lăsați-mă cu poveștile astea! Ori nu a fost mort și pe urmă s-a ascuns, ori i-au furat discipolii corpul și l-au ascuns, ca să vă facă pe voi să credeți în povești nemuritoare!”Greu de primit: ”Pe mine nu mă ajută cu nimic Hristos ăsta. N-am nevoie de sacrificiul lui. Mă doare-n cot povestea lui. Și chiar dacă ar fi înviat, ce dacă?  De ce trebuie să fac eu ceva? Sau să mă gîndesc la el. Fiecare cu treaba lui. Să salveze pe cine vrea, dar pe mine să mă lase în pace, n-am nevoie.”

Dintre noi, cei ajunși la vârsta maturității, puțini sunt cei care să nu fi murit măcar o dată. Care să nu fi cunoscut întunericul în perioade care păreau să dureze o eternitate, în perioade în care nu eram nici clopoței, nici zurgălăi, și nici inocență. În perioade în care eram mâloși și ne identificam cu întunericul. În perioade în care egoul nostru nu ne iubea, în perioade în care nu eram îndeajuns de buni pentru el. Puțini sunt cei care nu s-au transformat, care nu au avut parte de treceri, cei care nu și-au rupt părți din ei pentru ca să se poată regenera.

Așa este, fulgii nu se regăsesc într-o astfel de sărbătoare. Mai au de crescut, mai au de dansat de câteva ori în bătaia sorții, mai au de pierit de câteva ori fără să înțeleagă de ce.

Paștele este pentru cei cu rădăcini. Pentru cei care își simt greutatea trunchiului, cei pe care durerea dată de străpungerea solului dătător de viață nu i-a întors din drumul lor. Pentru cei care au coborât în ei și în viață îndeajuns de adânc încât să se identifice cu ea și cu ciclurile ei. Paștele este pentru cei care au luptat ca să crească și, acum, pentru prima dată, își văd crenguțele înmugurite.

Sărbătoarea Învierii este pentru cei care au ajuns să fie lumină ei înșiși. Și sunt recunoscători Aceluia care a crezut în ei înaintea lor. Aceluia care a condus prin exemplu.

Sărbătoarea Învierii este pentru cei care au capacitatea extraordinară de a crede în oameni și, prin urmare, faptul că cineva crede în ei și dă totul pentru a le arăta acest lucru nu li se pare deloc o poveste nemuritoare.

”Mama e iubire, de ce-mi vorbiți de cancer?” exact asta face. Crede în tine.

Fără coincidențe. Dacă ai această carte lângă tine, înseamnă că cineva a vrut să îți transmită un mesaj prin ea. Da, cineva-ul ăla aș putea să fiu doar eu. Dar mai simte un pic. Poate e mai mult de-atât.

Începând cu pagina 159.


Comandă aici sau detalii suplimentare aici.