Prietenii

Se întâmplă că astăzi, în zi de sărbătoare, un capitol special din ”Mama e iubire, de ce-mi vorbiți de cancer?” își dorește să vă spună ceva. El se intitulează Prietenii și face parte din îmbrățișarea numită Despre oamenii care îți compun universul. Poate că nu întâmplător, dacă ne gândim că în reprezentarea iconografică cea mai cunoscută nouă, sfinții Petru și Pavel se îmbrățișează 🙂 Lectură plăcută!   ”Prietenii … Ştiam că puţinii oameni pe care îi numeam prieteni chiar asta erau. Mă trezisem, fără să ţin neapărat şi fără să ştiu neapărat cum, că‑i deosebesc de toţi ceilalţi oameni cu care mă înconjurasem. Poate tocmai de‑asta mi‑a fost greu să le spun de mama. Ştiam că ar fi preluat şi ei din suferinţă şi mi‑era ciudă că tocmai lor, oamenilor pe care îi iubeam, urma să le fac rău. Prietenii mei sunt nişte oameni minunaţi. De‑a lungul anilor am crescut împreună, ne‑am sprijinit reciproc, am râs, am învăţat, ne‑am distrat, ne‑am tras de urechi aşa cum numai prietenii au curajul s‑o facă, ne‑am vegheat unii altora existenţa, ba de‑aproape, ba de la distanţă, şi ne‑am fost alături în toate, aşa cum am putut şi am ştiut noi mai bine. Am fost în vacanţe, concedii, la concerte, la chefuri, la teatru, la film, în parc, peste tot… unde ne‑a dus capul. Cu fetele despicam firul în patru la fiecare nouă dragoste sau o aceeaşi veche melancolie bună‑de‑păstrat. Cu băieţii mai puţin, mai mult ne tachinam, dar ce să‑i faci, aşa sunt băieţii. Am locuit împreună, ne‑am împrumutat bani, haine, am gătit şi ne‑am gătit împreună, ne‑am suportat chichiţele, am râs cu gura până la urechi, (chiar şi când) am glumit unii pe seama altora, ne‑am încurajat la prostii, dacă prostii aveam chef să facem. Ne‑am mai şi ciondănit. Rar, dar da, ne‑am şi certat şi, normal, ne‑am împăcat. Împreună am învăţat toate lecţiile Marii Doamne şi tot împreună i‑am trecut şi examenele pe care ni le‑a pregătit. Ba cu brio din prima, ba în restanţe, ba toţi deodată, ba unii mai devreme şi alţii mai târziu, dar le‑am trecut întotdeauna împreună. Prietenii mei sunt nişte oameni obişnuiţi. Despre ei nu scrie la gazetă, nu se fac emisiuni TV. Prietenii mei nu au mii de fani pe reţelele de socializare – dintre ei, unii nici nu au cont pe aşa ceva. Nu apar pe postere prin oraş la capitolul „Mari oameni“, nu...
read more

Dumnezeu

”Uneori mă revolt şi îl cert. Fiindcă El ar putea schimba totul într‑o clipă, numai să vrea. Alteori mă întreb dacă nu cumva a obosit, dacă nu cumva nu mai poate să ducă singur totul în spate. Dacă nu cumva a încetat şi El să mai creadă în sine, văzând câtă necredinţă avem noi, văzând că‑l învinovăţim de toate, că îi cerem să fie aşa cum vrem noi să fie, fără să ne pese cum este El de fapt. Şi mă mai întreb dacă pentru El are cine să plângă, dacă pentru El se roagă cineva, dacă pe El îl înţelege cineva, dacă îl acceptă cineva exact aşa cum este. Fiindcă noi n‑o facem, aşa‑i? Am auzit că e perfect şi în fiecare clipă îi cerem să fie aşa, fiecare dintre noi imaginându‑şi perfecţiunea în felul său şi fiecare ţinând cu dinţii de varianta sa, cerându‑i să fie exact acea variantă. Şi toţi, absolut toţi, îi cerem să fie acolo pentru noi. Să ne ajute când, de fapt, răutatea cu care îi răspundem atunci când n‑o face imediat pare să arate altceva. Fiindcă îl tratăm ca şi cum ne‑am aştepta să fie la dispoziţia noastră tot timpul, să acţioneze după voia noastră, la orice oră din zi şi din noapte. Fiindcă, uneori, pare că îl tratăm pe Dumnezeu ca pe un sclav. În lumea noastră marcată chiar şi de drepturile animalelor, Dumnezeu pare să fi rămas singurul sclav. Al tuturor. În schimb, noi pe El îl ajutăm prea puţin. Rar ne dă prin cap să fim acolo pentru semenii noştri, uşurându‑i Lui povara. Rar îi împrumutăm obiceiurile, acele obiceiuri pe care aprig le aşteptăm din partea Lui. Suntem aşa de obsedaţi de noi înşine, de ceea ce avem şi nu avem noi, de ceea ce reuşim şi nu reuşim, de ce să facem să ne fie nouă mai bine! Tragem atât de tare să fim admiraţi, recunoscuţi, invidiaţi, să avem bani, să avem case, să avem succes, să fim iubiţi numai de oameni cu stea în frunte, să să să. De bunăvoie, orbiţi de falsa strălucire a lumii în care iubirea e doar momeală, ne înscriem în mersul ei care odată ne făcea să plângem, deznădăjduiţi de răceala, răutatea şi urâţenia ei. Devenim zidurile plângerii pentru toţi copiii care acum deschid pentru prima dată ochii într‑o lume neoglindită de părinţii lor. Devenim motivul înstrăinării altor suflete de frumuseţea unei...
read more

Sistemul medical din România și bolnavul de cancer

Ei, iată că zilele acestea toată lumea vuiește pe tema sistemului medical din România… Sper din tot sufletul ca lucrurile să se schimbe în bine pentru medici şi pacienţi deopotrivă! Până atunci, iată un pasaj din ”Mama e iubire, de ce-mi vorbiți de cancer?” pe această temă (A opta îmbrățișare: De parcă diagnosticul în sine nu ar fi fost de ajuns…, subcapitolul Sistemul): ”Un sistem meschin care nu are grijă de angajaţii săi fiindcă ştie că vor avea pacienţii. Un sistem care ţipă peste tot că nu sunt bani la buget pentru sănătate tocmai ca oamenii să audă şi să suplinească ei. De teamă şi, uneori, din recunoştinţă. Un sistem care se hrăneşte cu frica pacienţilor. Cine‑şi pune viaţa la bătaie în numele principiilor? Cine poate? Cine, azvârlit de o asemenea boală crâncenă într‑o lume coruptă, mai are puterea să lupte pentru principii? Nimeni. Nu când trăieşti cu teama că fiecare greşeală, oricât de mică, poate fi un pas înainte spre eşafod. Nu când ţi‑e teamă că, din lipsa banilor, respectivul cadru medical e prea nervos să aibă grijă de tine cum ar trebui. Sau că şi‑a pierdut motivaţia să gândească cel mai bun tratament pentru tine şi nu primul care îi vine în minte acolo, nu contează, numai să scrie undeva că eşti şi tu justificarea unor bani plătiţi de la buget…”...
read more